A reason


140928-F-LR076-034Some people asked me a while ago why I’m playing video games all the time (during my free time and weekends) and why don’t I get out of the house more often. Well the answer can be either short and with no actual meaning behind OR long as hell and with at least 40-50 reasons to sustain it.

But I’m going to give more than a response. I’ll give an explanation for this “unusual” thing that I keep doing.

For some people is easy to get out of the house and go do…stuff. Like taking a walk or visiting a museum or going to a concert. It’s easy for me too. I have the time to do it and, sometimes, the will. But that’s not all that needs to be met so I can have a “normal” social life. I need to do something that keeps my mind busy constantly. Because if my mind stops doing her stuff, even for a second, I start thinking about depressing stuff and my mood is gone. I’m the kind of person that has a hard time forgetting things, so I keep my mind busy with things that require me to pay attention all the time. So here comes in the gaming.

For me, at least, gaming is more than a mode to pass the time or simply get entertainment. It’s that thing that keeps me focused on the things at hand. It keeps my brain active because I like to punish myself and play the games at the hardest difficulty, it keeps my senses sharp because some random thing might kill me in the next .2 seconds and it keeps me entertained because of the story/lore/big boobs of one of the main characters. Yes, boobs are entertaining (see Mass Effect’s Asari).

Jokes aside, I game so much because it distracts me from the shit show that’s my life. I get in a world that I can control (at least at some level) and that gives me the mental state that keeps me going the next day.

So, at the end of the day, it’s my way to keep myself sane enough to work in this world. Aside from going out and all the other social stuff that everyone does.

Advertisements

That girl from the past 3 (cum să-ți pierzi cei mai buni prieteni)


Disclaimer: Aceasta poveste este un pamflet si trebuie tratata ca atare!

Deci da, revenim la acea veche serie de povești jenante despre trecutul meu. Dacă nu știți care povești, uitați aici: Poveste 1 și Poveste 2.

Ei bine, asta-i mai recentă și se lasă cu excursii. Să nu credeți că este, totuși mai puțin jenantă. Ba chiar mai rău, tipa chiar îmi plăcea. Mult…

Oricum, să începem. Era 2012 (v-am zis că-i recentă) și era vară când ne-am întâlnit. Dar mai întâi să derulăm puțin până în, hmmmmm…., 2009-2010. Da, cam pe atunci am cunoscut-o pe Maria. Ca de obicei, ardeam gazul pe Apropo. Că de, ăsta era norocul meu și numai așa eram în stare să găsesc o fată care să mă placă. Nu că s-ar fi schimbat ceva de atunci. Dar nu asta-i povestea.

TGFTP3Deci eram pe apropo, ca o floare. Și cum dădeam eu din petale pe acolo, random goth girl appears. Eu, ca un domn Juan, mă bag aiurea-n seamă cu ea. Că de, ce se putea întâmpla (nu mă învățasem minte, asta este). Și vorbim noi ce vorbim…și vorbim. După aia “pă mess“. Și dă-i și vorbește. Descoperim noi că avem aceleași gusturi muzicale, teatrale și filmografice (is that even a word? Oh well, it is now). Dar nu era “ză sparc”. A dracului “sparc”, refuza să apară. So we became BFF. Cei mai BFF dintre BFF. Dacă mai zic o dată BFF jur că mor…

Ne povesteam tot. Ea se plângea de colegii ei și eu mă plângeam că eram răcit. Și tot felul de porcării. Ea-mi povestea despre cretinul pe care-l plăcea și eu, ca un domn, îi dădeam sfaturi. Ea plângea, eu eram pe post de psiholog. You get the point…

Între timp, totuși, am ajuns pe la facultate. Și acolo am descoperit dragostea vieții. Dacă viața mea ar fi durat doar 6 luni, acea fată ar fi fost dragostea vieții. Eu, ca un BFF ce eram, fug de-i spun Măriei. Și după ce mi s-a dus dragostea vieții, tot Măriei m-am plâns. Că de, friendship…

Și am mai fost noi prieteni…și am tot fost.

Până pe la începutul lui 2012. Atunci s-a schimbat tot. Se hotărâse “sparc” să apară. Acum pe dracu, cum să-i spun Măriei că vreau să ies din friend-zone?

Și dă-i și povestește-i. Explicații peste explicații, cuvinte peste cuvinte. Ea nimic, zici că era trecută pe silent. Dintr-o dată, scris: păi știi, că și eu simt cam la fel…

WTF? GODDAMMIT WOMAN, mă lași să mor aici și tu nimic?

Băi și ce să vezi, vine Maria în București (am uitat să menționez că-i din Buzău. Ooops…)

Că avea un curs la dracu știe ce școală.

Eu ca un domn, propun să ne vedem. Și ne întâlnim noi la MC la Victoriei. În MC, vreo 7 persoane. Ne plasăm no strategic la o masă și vorbim. Peste drum, la altă masă, 2 se uitau la noi. Terminăm noi, plecam, o conduc la mașină. În spate, cei 2…

Ai dracu, erau părinții ei. WTF?

În fine, peste un timp, apar eu la Buzău, because reasons. Ne întâlnim la gară (scenă ca-n filme, nu alta). Când ieșim din gară, mă ia de mână. Well, fuck! Shit got real…

Mergem noi, ne plimbăm…dintr-o dată bănci. A doua personalitate a mea procesa: bancă, nici dracu-n zonă, girl. BUT zonă publică. Ei draci, ghinion. Dar, după 2 ore în care am vizitat tot Buzăul (jur, nu mi-a luat mai mult) ajungem la ea…și trecem peste asta și încă o întâlnire. Nu-i treaba voastră ce s-a întâmplat.

Ajungem în Iunie-Iulie 2012. Pentru că semănam atât de mult, au început conflictele. Pe lângă asta, îmi tot povestea de un coleg de-al ei de la servici. So I said (aproximativ exact cuvintele folosite): GO FUCK YOURSELF AND BE HAPPY WITH THAT ASSHOLE!

Și uite așa mi-am pierdut eu BFF.

Din asta, tragem o concluzie: NEVER DATE YOUR BFF.

Îți va ruina prietenia, inevitabil.

Laptop de Dorobanți


Când te gândeai că puradeii cu fițe de Dorbanți au tot ce-și pot dori, afli că vor cea mai nouă chestie de pe piață din secțiunea IT. Ultrabook frate.

Și normal, fiind cu fițe și chestii de genul, ei nu știu nimic despre computere. De ce și-ar umple capul cu 2-3 informații? Spațiul lor de stocare este scump, la fel ca terenul pe care-l primesc moștenire prin Pipera sau dracu mai știe pe unde. Anyway, să revenim.

HP-EliteBook-Folio-9470m_medhighR1Îi întrebi cam ce-ar vrea de la laptop, la ce-l folosește, e.t.c. Întrebări logice. Primul răspuns pe care-l primești este „să fie de firmă”. Deja ești pierdut. Ce mama dracului vrea să zică ăsta/asta prin „de firmă”?

Pentru tine „de firmă” are la fel de mult sens ca și mâncatul măslinelor cu un cuțit. Să zicem că într-un fel reușești să înțelegi ca trebuie să fie scump și că numele producătorului să-ți sară în ochi. Pare logic, nu? Și începi să-i cauți omului cea mai bună configurație pentru bugetul disponibil. Că doar de aia te plătește. De asta și pentru că le este lene să caute singuri.

După ore de cercetări îi găsești pokemonului piesa de artă. Are o culoare cretină (că doar se poartă), numele producătorului îți intră în ochi ca praful și specificațiile sunt astronomice. Îi arăți prințului/prințesei scula, mândru că ai reușit. Ei, aici își face simțită prezența capacitatea lor de apreciere. Le place culoarea, firma, stilul. Îi doare-n cur de specificații.

Băi pokemon crescut în puf și născut cu iMărul la ureche. Un produs IT îl iei pentru specificații, NU pentru că arată frumos pe biroul tau de 2000€.

Este a mea. Am zis!


Salutare națiune!

Azi, în timp ce mă deplasam prin minunatul si impresionantul București, mă gândeam la modul de exprimare al unor „tipi”. Mă refer la expresii de genul: „Tipa asta este a mea” sau „ Trăiește numai pentru mine”.

Pe bune? Atât de retardați sunteți? Doar atât de departe poate merge mintea voastră?

Serios, când aud o chestie de genul „tipa asta este a mea” îmi vine săl iau la pumni și la picioare pe respectivul.

Ce mama dracului, este propietate personală? Dacă da, îmi poți spune și mie de unde ai cumpărat-o și la ce preț?

Nu de alta, dar poate vreau să-mi procur și eu o fată, doar așa, ca să am ce face. Până la urmă am ajuns la destinație. Mi-am scos căștile ca să-mi dau seama dacă este stația potrivită și, după ce le-am pus la loc, mi-am dat seama că uitasem gândul pe care îl aveam cu un minut în urmă.

Another day of my life…

Ca la monitoare?


Să nu ne grăbim cu poveștile despre cum alergam eu după fete. Nu că nu aș continua să alerg după ele. Este ca un sport, ca o alergare de dimineață, ca o sesiune de aerobic, ca o partidă bună de golf.

Nu, nu știu despre ce vorbesc și da, este cu totul adevărat.

Să începem cu niște chestii care sunt atât imbecile, retardate și plictisitoare. Toate în același timp. Se numesc rezoluții pentru noul an.

Cum poți rezista unei asemenea „atrocități”?

Deci să începem cu enumerarea rezoluțiilor mele pentru acest an. Ele sunt următoarele: 640×480, 800×600, 1024×768, 1366×768.

Stai așa, nu cred că despre aceste rezoluții este vorba. Cred că este vorba despre acest gen de rezoluții:

  • Voi fi o persoană mai bună;
  • Voi ajuta la oprirea încălzirii globale;
  • Voi descoperi apa caldă.

Să fim serioși! Toate persoanele care își propun chestii de acest gen ajung să îndeplinească doar o propunere. Maxim două. Și după aceea zic: „Nu am avut suficient timp pentru a reuși să îndeplinesc tot ceea ce mi-am promis. Dar voi face aceste lucruri în anul care vine.”

Singura problemă este că în anul următor semîntâmplă exact același lucru.

That girl from the past. Part I


Disclaimer: Aceasta poveste este un pamflet si trebuie tratata ca atare!

De astăzi încep o mini-serie de 3 povești despre trecutul meu mai mult sau mai puțin amoros. Mai exact, despre cum se plimba Răzvan după fete.

Începem prima poveste, care avea loc prin 2005 (dacă nu mă înșel). Este o poveste de genul: ne alintăm pe messenger, ne dăm mesaje. DAR nu ne vedem.

Sincer, nici nu mai știu cum o chema pe fata aceea. Știu sigur că era cu aproximativ 2 ani mai mică decât mine. Mai știu și că era fană (sau fan, whatever) Tokio Hotel. Era mania trupei de băieți din Germania, cu păr mișto și cu melodii rebele. Aproximativ 50-60% din fetele care ascultau rock și pop-rock îi adorau.

Oricum, să revenim. Eu, băiat profitor și tentat de fete mai mici ca mine (glumesc, nu săriți pe mine), încep să zic că și eu sunt fan, că le știu toate melodiile (thanks Google) and all this crap. Ea, mai fraieră de felul ei, începe să mă creadă.

Și așa începe o „relație” de vreo 3 luni, în care ne pierdeam 5-6 ore pe messenger, în care ne dădeam SMS-uri ca niște obsedați și multe asemenea chestii.

După aproximativ 3 luni a intrat în lista de ignore. Nici nu-mi mai amintesc motivul.

But who cares? See you next time!

Hai la un suc


De câte ori ați auzit această chestie?

El îi spune ei că vrea să iasă cu ea la un suc așa, ca amici. Ea îl crede. Doar îl cunoaște de 5 ani. Dacă până acum el nu a arătat că ar vrea să fie mai mult decât prieteni, ei bine, de ce să o facă tocmai de data aceasta?

Așa că se duc împreună să bea un suc. Ea tot speră, el nu știe cum să înceapă. Ea dorește, el se gândește. Ea face primul pas, el se întreabă dacă ar trebui să-i spună ce simte.

A stat timp de 4 ani și s-a întrebat dacă ea simte același lucru.

Acum a venit timpul să-i spună că o dorește. Vrea și ea să spună ceva. El cedează și o lasă pe ea să înceapă.

„În două săptămâni o să plec.”

Nu este tocmai ceea ce el voia să audă. A lăsat timpul să treacă și acum suportă consecințete. Este rândul lui să-i spună ceea ce avea de zis.

„Mă bucur că am avut șansa să mai ieșim. Pate fi ultima dată când facem acest lucru.”

Tot nu a avut puterea să spună ce simțea cu adevărat. S-a temut că ea se va speria.

Timpul a trecut, ea a plecat și el încă o visează. Acum așteaptă să treacă timpul. Speră ca într-o zi să poată să ajungă la ea și să-i spună cât de mult o iubește.

Cine știe când se va întâmpla acest lucru…