Gândurile unui actor din piesa depresiei – Part 1/?


Mă gândesc de ceva timp dacă să scriu despre chestia asta sau nu. Dar având în vedere că starea mea de spirit este pe post de roller coaster, de ce nu?

În primul rând o să menționez că urăsc să vorbesc sincer despre mine, așa că de cele mai multe ori port o „mască”. Cei care mă cunosc mai bine or să înțeleagă ce simt și nu mă vor judeca prea aspru sau se vor preface că mă înțeleg. Oricum ar fi, here goes nothing…

Nu știu ce simt alții, nu mă interesează. Sau, mai bine spus, nu mă mai interesează. Accept liniștit faptul că probabil mâine mă voi trezi în șiroaie de lacrimi sau că voi râde ca un cretin la vederea unei frunze nenorocite. Mulți cred că depresia este starea aia de tristețe permanentă și disperare. Dar nu aș zice că este tocmai așa. Aș descrie depresia ca și o stare de spirit în care te trezești dimineața și pur și simplu vrei să adormi loc pentru a nu avea de-a face cu nimic și nimeni. Dorința de a nu exista și a nu conta, chiar dacă aceste lucruri sunt ceea ce te-a adus la starea asta în primul rând.

După atâția ani de du-te – vino cu minunăția asta de depresie am început să mă obișnuiesc cu faptul că probabil într-o zi o să ajung atât de rău încât o să mă dau cu capul de pereți în timp ce-l ascult pe Salam cum zbiară din boxele unui vecin mult prea beat. Da, este o situație de căcat. Da, nu suport oamenii fericiți pentru că știu cum este când îți este futută o palmă după ceafă în timp ce-ți este furat ultimul gram din acea fericire. Nașpa nu?

Dar hei, măcar îl auzi pe Salam în timp ce-ți aduni fața de pe perete…

Part 2 will come soon probably…

 

Advertisements

Adela. Sau cum să te blochezi între o întrebare și răspuns


Deci, să începem.  

Nu știu cum să vă povestesc chestia asta. Hang in there, găsim noi metodă…idee…thing.  

*cough*  

Dacă ar fi să povestesc despre cum m-am simțit când am revăzut-o pe Adela, ar fi ceva de genul ăsta: 

„Ea-i Adela? (sees the hair) Yep, ea este.” 

Ne punem la masă, povestim, ne plângem de faptul că nu avem timp liber mai deloc (de fapt eu pur și simplu nu sunt în stare să-mi fac un program), eu mă chinui să mușc dintr-un nenorocit de piept de pui timp de vreo 20 de minute și chestii de genul. You know, girls stuff. Și dintr-o dată mă lovește cu o întrebare de genul „Răzvan, tu ești ok?”. Ei bine…blocaj. Total. Mai rău ca traficul din București când plouă. 

Cred că în momentul ăla arătam ca un idiot, cu o expresie de om pierdut. Cum aș putea să răspund fără să creez o stare de depresie în jurul meu? Și cum sunt? Am zis că sunt bine. Dar o să folosesc această postare ca să dezvolt, sperând că va citi și va înțelege mai bine. Din păcate nu am avut suficient timp să-i explic cum i-am explicat Roxanei. 

Sunt într-un moment al vieții foarte derutant pentru mine. Am un job plăcut, sunt liniștit, nu sunt deranjat de faptul că n-am nici un fel de relație (ba chiar mă bucur). Dar ceva nu-i bine. Ceva lipsește. Cum explici chestia asta? Cum explici ceea ce lipsește? 

M-a întrebat cu atâta bunătate în ochi, iar eu nu am fost să-i dau un răspuns pe măsură. Stilul meu brutal de sincer nu s-ar fi potrivit situației. Tot nu știu cum să-i răspund concret. Cu toate astea, tot a reușit să-mi dea un sfat. Și o să fac tot posibilul să o ascult. 

Îmi pare rău că nu am avut un răspuns bun. Dar voi avea. 

Promit. 

 

 

Roxana. Sau ce înseamnă să te asculte cineva


Mă gândeam să vă spun o poveste veselă. Știți voi, să mai schimbăm puțin ritmul, atmosfera. Cu toate acestea o să vă spun ceva adevărat. Cred că or să fie două părți momentan. Chiar dacă vorbesc de anumite persoane și dau nume, aceste postări nu vor avea și o imagine cu persoanele respective.
Deci, să începem…
Sunt foarte puține persoane care mă cunosc cu adevărat. Le-aș putea număra pe degete, sincer. Nu pentru că mi-e rușine de ceea ce sunt sau cine sunt ci pentru că prefer să păstrez o barieră de siguranță. Dacă stau să-mi amintesc bine, a început de prin 2010-2011. Nu o să stau să povestesc ce s-a întâmplat și cum. E un lucru de care prefer să nu-mi amintesc dacă este posibil. Dar una dintre persoanele care aș zice că mă cunosc este Roxana. Da, Roxana din postarea asta. Să vă explic.
Singurele persoane care chiar știu cum mă simt sunt alea câteva. Suficiente, zic eu. Când m-a întrebat ce am mai făcut am simțit că pot să-i spun. Absolut tot. Fără perdea (Mai mult sau mai puțin. Mai am un pic de decență, totuși), fără teamă că mă va privi diferit după aceea. Nu am mai avut de mult sentimentul ăsta de ușurință, de liniște. Dintr-o dată mă simțeam liber. Atunci mi-am dat seama. Atunci m-a lovit.
În acel moment am realizat cât de mult mă bucur că m-am urcat în trenul de Timișoara. Acea seară în sine a meritat tot efortul. Atunci mi-am dat seama cum este să te asculte cineva și să rezoneze cu ceea ce-i zici.

Choo-Choo, little asshole


Este 10 și ceva, în trenul ce merge spre Brașov, cu o viteza mai mare decât cea a întunericului. În timp ce voluntarele discută despre cum se învârte Soarele în jurul Pământului, eu stau și ascult ce vorbesc vreo 15 pokemoni.

choo-choo-motherfuckerJur, sunt cel mai rău tip de pokemoni. Sunt agitați mai rău decât o sticlă de cola, vorbesc mai tare decât urlă Salam în melodiile lui de top și-s mai răsfățați decât divele de pe Dorobanți. Oricum, momentam îi ignorăm.

Este al dracului de plictisitor în trenul ăsta. Stau și mă gândesc că așa a fost mereu cu trenul și că eu am devenit foarte mofturos.

Acum, să revenim la pokemoni. Sunt zâzgâiați ca toți dracii. Au telefoane de minim 2000 de lei și fițe fără limită, ca și cardul de credit al lui Gates. Am uitat să menționez faptul ca sunt de clasa a patra. Aș vrea să-i ignor, dar ceva mă reține fără drept de apel. Probabil este faptul că sunt atât de gălgioși încât Vadim nu ar fi auzit chiar dacă ar țipa.

Mai este puțin. Rezist!

Tennis în autobuz


Deci se pare că Soarele chiar se învârte în jurul Pământului. De asemenea se pare că nu am reușit să descopăr cum să fac profit dintr-o afacere cu babe ce fac striptease. Dar nu despre asta doream să dicut. Înca…

Oricum, să revenim la oile noastre. Sau capre. Sau ce or fi ele.

ratb_38067300Mai întâi, Halep. Sau cât de stupizi, retarzi, cretini și lipsiți de bun simț sunt românii. Nu în acea ordine.

Românii au demonstrat pentru a mia oară cât de “javre” sunt. Românul, ca de obicei, recunoaște talentul doar când ajunge în vârf. Drumul către vârf este egal cu 0. Îi doare în cur de cât muncește un sportiv, în general. Gata, am terminat cu Halep. Nu are rost să iau fiecare roman și post TV în pare și să-i fac în toate felurile posibile. Și imposibile.

De obicei prefer să merg pe stradă și să nu bag în seamă ce se întâmplă în jurul meu. Trăiesc în lumea mea și prefer să nu ies din ea decât dacă există o nevoie disperată a atenției mele. Dar sunt momente când mintea mea vrea să-și taie venele.

Unul din aceste momente este când mă urc în autobuze și alte mijloace de transport puse la dispoziția noastră de către minunații oameni de la RATB. Sunt acei oameni care refuză să pornească aerul condiționat, doar pentru a economisi motorină. Sau pentru că sunt niște inapți. Sau ambele motive plus lipsa de interes.

Este cunoscut faptul că șoferii RATB ne urăsc pe noi, călătorii. Este cunoscut și faptul că ei pornesc aerul condiționat doar în cutiuța lor, ca să nu le transpire ceafa. Tu, porc ce te crezi șofer în Need For Speed, de ce ești atât de lipsit de simț? De ce nu ai măcar un gram de respect față de oamenii ce se urcă în autobuzul tău?

Hai marș, ceafă…

Am revenit, cu rău de mare


Ei, a trecut ceva timp de când am scris. Destul încât să descopăr că aproape mi-a dispărut creativitatea când vine vorba de înjurat politicieni sau când vine vorba de chestii tipice maneliștilor suferinzi. De vreo 5 ani îi tot fac în toate felurile, sperând că mă va auzi cineva.

Harry-Potter-and-the-Deathly-Hallows-Trailer-harry-potter-and-lord-voldemort-13959520-1920-816Dar hei, încă respir. La dracu, chiar dacă nu mai am ce să zic despre iubiții politicieni, tot găsesc eu ceva de care să mă leg. Cum ar fi faptul că urăsc lingușeala și chestiile înrudite.

Acum, nu o să încep să vă povestesc vreun episod din plictiseala asta acută pe care o vom numi viața mea. Vorbesc în general, ca fapt divers. Vi s-a întâmplat vreodată să nu înțelegeți cum a ajuns cineva în fața voastră?

Vom presupune că ați făcut mai mult decât respectivul. Cum, pentru numele Sfintei Ape Minerale, a reușit să atingă acea performanță? Este cunoscut faptul că în România cel care este cel mai lingușitor o să câștige, cumva. Ori prin magie. Și asta poate fi o posibilitate. Dar atunnci măcar ai o scuză pentru a-l arde pe rug în timp ce râzi și-l acuzi de vrăljitorie.

Să fim serioși. Nu v-ați ofticat niciodată pentru asemenea chestii? Sunt singurul, oare, ce are impresia că orice ar face, va exista unu de se crede Harry Potter?

Photo credit: http://www.smarturl.it/3lzrhi

That girl from the past 3 (cum să-ți pierzi cei mai buni prieteni)


Disclaimer: Aceasta poveste este un pamflet si trebuie tratata ca atare!

Deci da, revenim la acea veche serie de povești jenante despre trecutul meu. Dacă nu știți care povești, uitați aici: Poveste 1 și Poveste 2.

Ei bine, asta-i mai recentă și se lasă cu excursii. Să nu credeți că este, totuși mai puțin jenantă. Ba chiar mai rău, tipa chiar îmi plăcea. Mult…

Oricum, să începem. Era 2012 (v-am zis că-i recentă) și era vară când ne-am întâlnit. Dar mai întâi să derulăm puțin până în, hmmmmm…., 2009-2010. Da, cam pe atunci am cunoscut-o pe Maria. Ca de obicei, ardeam gazul pe Apropo. Că de, ăsta era norocul meu și numai așa eram în stare să găsesc o fată care să mă placă. Nu că s-ar fi schimbat ceva de atunci. Dar nu asta-i povestea.

TGFTP3Deci eram pe apropo, ca o floare. Și cum dădeam eu din petale pe acolo, random goth girl appears. Eu, ca un domn Juan, mă bag aiurea-n seamă cu ea. Că de, ce se putea întâmpla (nu mă învățasem minte, asta este). Și vorbim noi ce vorbim…și vorbim. După aia “pă mess“. Și dă-i și vorbește. Descoperim noi că avem aceleași gusturi muzicale, teatrale și filmografice (is that even a word? Oh well, it is now). Dar nu era “ză sparc”. A dracului “sparc”, refuza să apară. So we became BFF. Cei mai BFF dintre BFF. Dacă mai zic o dată BFF jur că mor…

Ne povesteam tot. Ea se plângea de colegii ei și eu mă plângeam că eram răcit. Și tot felul de porcării. Ea-mi povestea despre cretinul pe care-l plăcea și eu, ca un domn, îi dădeam sfaturi. Ea plângea, eu eram pe post de psiholog. You get the point…

Între timp, totuși, am ajuns pe la facultate. Și acolo am descoperit dragostea vieții. Dacă viața mea ar fi durat doar 6 luni, acea fată ar fi fost dragostea vieții. Eu, ca un BFF ce eram, fug de-i spun Măriei. Și după ce mi s-a dus dragostea vieții, tot Măriei m-am plâns. Că de, friendship…

Și am mai fost noi prieteni…și am tot fost.

Până pe la începutul lui 2012. Atunci s-a schimbat tot. Se hotărâse “sparc” să apară. Acum pe dracu, cum să-i spun Măriei că vreau să ies din friend-zone?

Și dă-i și povestește-i. Explicații peste explicații, cuvinte peste cuvinte. Ea nimic, zici că era trecută pe silent. Dintr-o dată, scris: păi știi, că și eu simt cam la fel…

WTF? GODDAMMIT WOMAN, mă lași să mor aici și tu nimic?

Băi și ce să vezi, vine Maria în București (am uitat să menționez că-i din Buzău. Ooops…)

Că avea un curs la dracu știe ce școală.

Eu ca un domn, propun să ne vedem. Și ne întâlnim noi la MC la Victoriei. În MC, vreo 7 persoane. Ne plasăm no strategic la o masă și vorbim. Peste drum, la altă masă, 2 se uitau la noi. Terminăm noi, plecam, o conduc la mașină. În spate, cei 2…

Ai dracu, erau părinții ei. WTF?

În fine, peste un timp, apar eu la Buzău, because reasons. Ne întâlnim la gară (scenă ca-n filme, nu alta). Când ieșim din gară, mă ia de mână. Well, fuck! Shit got real…

Mergem noi, ne plimbăm…dintr-o dată bănci. A doua personalitate a mea procesa: bancă, nici dracu-n zonă, girl. BUT zonă publică. Ei draci, ghinion. Dar, după 2 ore în care am vizitat tot Buzăul (jur, nu mi-a luat mai mult) ajungem la ea…și trecem peste asta și încă o întâlnire. Nu-i treaba voastră ce s-a întâmplat.

Ajungem în Iunie-Iulie 2012. Pentru că semănam atât de mult, au început conflictele. Pe lângă asta, îmi tot povestea de un coleg de-al ei de la servici. So I said (aproximativ exact cuvintele folosite): GO FUCK YOURSELF AND BE HAPPY WITH THAT ASSHOLE!

Și uite așa mi-am pierdut eu BFF.

Din asta, tragem o concluzie: NEVER DATE YOUR BFF.

Îți va ruina prietenia, inevitabil.