How do I even call this?


*Takes a sip of hot chocolate*

Deci, story time. Nu de alta, dar m-am trezit cu chestia în cap două zile la rând. Unii ar considera că a te trezi două zile cu aceeași chestie în minte este perfect normal. NOPE! Not for me baby…

Mai întâi să lămurim o chestie. Asta-i doar o părere/analiză/what in the actual fuck/idee. Am făcut aceste chestii, au fost unele din cele mai bune zile din viața mea. Dar o să dau experiențele personale la o parte pentru chestia asta.

Ok, să începem.

1 X-uYxrg2PMYks-bWX0QewwRelațiile la distanță sunt cea mai proastă idee. Ever. Mai proastă decât ideea de a fura un televizor de 2 metri dintr-un magazin cu cel puțin 5 paznici.

Mno, nu zic că nu merg. Băi, unii chiar s-au și căsătorit după o relație de x luni/ani la distanță. Daaar…cel puțin 98% din ele se termină mai prost decât filmele produse de DC. Sau mai prost decât meciurile mele de LoL. Deși asta este puțin discutabil. Mă rog, you get the point.

Dar de ce mama naibii se termină atât de prost? Nu, nu meciurile mele de LoL. Relațiile la distanță. Băi, am stat și am analizat. Am analizat cel puțin 15 minute. Mă gândeam să fac o chestie cu bullet points și altele. După aia mi-am dat seama că nu am un whiteboard. Așa că mi-am format 2-3 idei principale. Una ar fi ceva de genul: oricât de mult vorbiți la telefon/mess/whatsapp/…errrr….ce dracu mai folosesc ăștia (Look, I’m getting old, ok?), tot nu-i la fel ca și când trăiți în același oraș și vă puteți vedea după facultate sau job. Știu, șocant. Aparent interacțiunea socială face-to-face într-un cuplu este al dracului de importantă. Probabil mai importantă decât nenorocitul ăla de mesaj de te trezește la 3 noaptea.

Altă idee ar fi că…well…după un timp o dai în nitpicking (caută pe google dacă nu știi ce-i aia). Dacă ești mai posesiv (recunosc, sunt genul de persoană) o dai în chestii gen „Oare ce face acum?”, „Au trecut 2 minute de când mi-a văzut mesajul”. Și aic i încep să apară crăpături. Pentru că ea/el are ceva de făcut (probabil mai important decât a-ți răspunde ție imediat la mesaj) și o să presupună prin absurd că nu mori 10 minute.

Sunt mulți factori când vine vorba de o relație. Multe relații pică în general. Și mai multe pică dacă sunt la distanță. Dintr-o cauză sau alta. De cele mai multe ori sunt mai multe cauze. Este greu când vă despart câteva stații de metrou (știu că doar în București avem metrou, get off my back). Este mult mai greu când vă despart sute de kilometri.

At the end of the day all you can do is do your best and hope that everything will work out great.

PEACE!

 

Advertisements

2018. Sau cum să ai aceleași dileme ani la rând


„Takes a sip of tea” 

Băi, m-am gândit toată ziua cum să scriu chestia asta. Este unul din rarele momente în care chiar nu știu cum să abordez ideea acestei postări. De cele mai multe ori merg pe stilul „I mean, how bad can it go?”. Dar de data asta nu cred că ar fi cea mai bună abordare. Deci o să încep altfel. Undeva pe la originile blogului. Cred… 

Deci. 

2018Ladies and gentleman, dragii mei, băi ăștia. Da, voi. Inclusiv tipa drăguță pe care-aș invita-o la un suc/cafea/chestii lichide dacă aș avea tupeul necesar (wink-wink). Hai să începem cu chestiile evidente.  

E 2018, frate. Șocant, nu? Mai șocant este faptul că România încă nu-i sub zăpadă. Mă rog, ar fi șocant pentru autoritățile care nu s-ar aștepta să ningă în Ianuarie. Gata, am subliniat evidentul. 

Deci (jur că am o problemă cu acest cuvânt) stăteam eu și mă gândeam la problemele mele existențiale când, dintr-o dată, mă lovește. Băi, dar mă lovește grav rău de tot.  

(Pauză. Bă, al dracu de greu e să te exprimi. Sau este doar problema mea…ok, mai încercăm o dată) 

Eh, fuck it. Mă cam macină singurătatea asta. Știu că nu se vede, dar se întâmplă. Ceea ce aș zice, totuși, e că mă lovește în reprize. De cele mai multe ori se întâmplă când n-am activitate și încep să-mi amintesc tot felul de chestii. Și în momentul respectiv mintea mea e ceva de genul: „Știi, AI PUTEA vorbi cu fata aia de o admiri în secret. Just saying…” 

Am tupeu când vine vorba de grămezi de lucruri. Și sunt destul de direct. Asta până să-i spun cuiva ceva personal. Al dracu să fie tupeul ăla dacă-l mai găsesc pe undeva. Zici că-i Udrea după eliberare. O să dau vina pe faptul că m-am lovit atât de des de refuzuri. Știu că nu ăsta-i motivul. Sau poate o fi… 

Meh… 

 

 

 

 

În piață


Deci, pauză de la partea a doua despre Tipul cu tractor și Fuego. 

Azi am fost în piață cu al meu tată, ca să mai cumpărăm câte ceva pentru Anul Nou. Știți voi, chestii pe care le găsești doar într-o piață tradițională. Și cum ne plimbam noi prin haosul acela diabolic numit Piața „16 Februarie” (nu mă întrebați de unde vine numele, că habar nu am), mi-am dat seama de o chestie. 

16064-02-piata-16-februarie-bucurestii-noiPe mine mă fascinează total „făcutul pieței”. Nu, serios, chiar mă fascinează chestia asta. Are un anumit farmec pe care nu-l înțeleg pe deplin. Are ceva tipic românesc, ce nu-l văd de prea multe ori. În piață apare umanitatea pierdută a românilor. Desigur, tot ești stors de bani, dar parcă nu te deranjează așa mult. Probabil pentru că persoana care te fraierește pe față are undeva pe la 70+ ani. Mă rog, ar mai fi și atmosfera aia specifică, de turmă.  

Nu mă duc des la piață, dar de fiecare dată când mă întorc din ea, parcă mă simt mai bine. Parcă lumea nu-i așa oribilă. Parcă românii nu-s așa răi. După aia intru în ceva gen Kaufland. Ei bine, acolo totul se duce dracului. Zici că-s tâmpiți, frate. Zici că au descoperit că-n 2 ore vine sfârșitul lumii. Dacă vrei să vezi adevărata natură a omului, te duci într-un hypermarket înainte de sărbători. Acolo vezi omul în forma cea mai pură. 

Mda, înapoi la Fuego…  

Adela. Sau cum să te blochezi între o întrebare și răspuns


Deci, să începem.  

Nu știu cum să vă povestesc chestia asta. Hang in there, găsim noi metodă…idee…thing.  

*cough*  

Dacă ar fi să povestesc despre cum m-am simțit când am revăzut-o pe Adela, ar fi ceva de genul ăsta: 

„Ea-i Adela? (sees the hair) Yep, ea este.” 

Ne punem la masă, povestim, ne plângem de faptul că nu avem timp liber mai deloc (de fapt eu pur și simplu nu sunt în stare să-mi fac un program), eu mă chinui să mușc dintr-un nenorocit de piept de pui timp de vreo 20 de minute și chestii de genul. You know, girls stuff. Și dintr-o dată mă lovește cu o întrebare de genul „Răzvan, tu ești ok?”. Ei bine…blocaj. Total. Mai rău ca traficul din București când plouă. 

Cred că în momentul ăla arătam ca un idiot, cu o expresie de om pierdut. Cum aș putea să răspund fără să creez o stare de depresie în jurul meu? Și cum sunt? Am zis că sunt bine. Dar o să folosesc această postare ca să dezvolt, sperând că va citi și va înțelege mai bine. Din păcate nu am avut suficient timp să-i explic cum i-am explicat Roxanei. 

Sunt într-un moment al vieții foarte derutant pentru mine. Am un job plăcut, sunt liniștit, nu sunt deranjat de faptul că n-am nici un fel de relație (ba chiar mă bucur). Dar ceva nu-i bine. Ceva lipsește. Cum explici chestia asta? Cum explici ceea ce lipsește? 

M-a întrebat cu atâta bunătate în ochi, iar eu nu am fost să-i dau un răspuns pe măsură. Stilul meu brutal de sincer nu s-ar fi potrivit situației. Tot nu știu cum să-i răspund concret. Cu toate astea, tot a reușit să-mi dea un sfat. Și o să fac tot posibilul să o ascult. 

Îmi pare rău că nu am avut un răspuns bun. Dar voi avea. 

Promit. 

 

 

Roxana. Sau ce înseamnă să te asculte cineva


Mă gândeam să vă spun o poveste veselă. Știți voi, să mai schimbăm puțin ritmul, atmosfera. Cu toate acestea o să vă spun ceva adevărat. Cred că or să fie două părți momentan. Chiar dacă vorbesc de anumite persoane și dau nume, aceste postări nu vor avea și o imagine cu persoanele respective.
Deci, să începem…
Sunt foarte puține persoane care mă cunosc cu adevărat. Le-aș putea număra pe degete, sincer. Nu pentru că mi-e rușine de ceea ce sunt sau cine sunt ci pentru că prefer să păstrez o barieră de siguranță. Dacă stau să-mi amintesc bine, a început de prin 2010-2011. Nu o să stau să povestesc ce s-a întâmplat și cum. E un lucru de care prefer să nu-mi amintesc dacă este posibil. Dar una dintre persoanele care aș zice că mă cunosc este Roxana. Da, Roxana din postarea asta. Să vă explic.
Singurele persoane care chiar știu cum mă simt sunt alea câteva. Suficiente, zic eu. Când m-a întrebat ce am mai făcut am simțit că pot să-i spun. Absolut tot. Fără perdea (Mai mult sau mai puțin. Mai am un pic de decență, totuși), fără teamă că mă va privi diferit după aceea. Nu am mai avut de mult sentimentul ăsta de ușurință, de liniște. Dintr-o dată mă simțeam liber. Atunci mi-am dat seama. Atunci m-a lovit.
În acel moment am realizat cât de mult mă bucur că m-am urcat în trenul de Timișoara. Acea seară în sine a meritat tot efortul. Atunci mi-am dat seama cum este să te asculte cineva și să rezoneze cu ceea ce-i zici.

Adela, Roxana și Monica


1 Iunie 2013. Îmi amintesc acea zi de parcă a fost acum câțiva ani. Îmi amintesc că eram mai transpirat decât polițiștii din intersecții. Îmi mai amintesc și că trebuia să mă duc în Cișmigiu cu Salvați.

Cam multe amintiri, nu?

În momentul ăla habar nu aveam ce presupunea evenimentul la care urma să particip (ca de obicei, de altfel). Știam doar că o să fie doar o altă zi chill cu trupa de șoc. Nu mă întrebați care era trupa, că mi-e că-l ratez pe careva. Ideea e că eram cel puțin 3. 4? 5? (fast forwarding…) Erau ceva persoane, ok? Ok.

Ei, și uite cum era Răzvan acolo, ca o floare, se dă zvon că începe concertul. Ce concert? Unde? Cum? De ce?

981629_501731536560118_1005000825_oConcert CRBL, frate. Da, atat de veche e povestea. CRBL încă era relevant în „industria” muzicală autohtonă. Mă rog, încep tinerii să se zbânțuie pe acolo (vezi ce bătrân sunt?), să cânte si alte chestii ce îmi plăceau și mie pe atunci. Până când aflăm că trebuie să-i ducem pe minunați la hotel (minunați = voluntarii din alte părți ale minunatei țări), moment în care sunt lovit de realitatea cruntă a faptului că trebuie să plimbăm mai mult de 30 de cop…adoles….tineri (yeah, let’s go with tineri) prin FUCKING BUCUREȘTI.

Fast forward, am ajuns la hotel. Simplu, nu? Mai dăm niște fast forward și ajungem în a doua zi. JUST LIKE THAT!

La un moment dat aflu că trei fete vor să viziteze minunăția de capitală. Because why not? Și ghiciți cine a fost ales (în mod democratic, toți uitându-se la mine) să le fie însoțitor fetelor? E ușor de ghicit, că altfel nu aveam cum să știu ce urmează. O să sar peste partea în care Brașovul s-a auto-invitat și o să ajung în partea în care am scăpat de ele ducându-ne la Starbucks. La 10 noaptea.

Bineînțeles că cele 3 nu s-au mulțumit doar cu o tură până la Unirii și înapoi. Așa că am început să luăm Bucureștiul la picior. Am ajuns si prin centrul vechi unde una dintre fete a descoperit ce-i ăla lap dance, am fost și pe la Dâmbovița, plus câteva locuri. A fost una dintre cele mai plăcute seri/nopți/ ce mama naibii o fi fost aia din perioada mea de voluntariat. Am avut plăcerea să cunosc 3 persoane care-ar face să râdă și-un emo care-și taie venele ca activitate recreativă.

Dar de ce vă povestesc astea? Ce rost are?

Ei bine, vinerea trecută m-am urcat în tren și m-am dus să le vizitez. Că na, mă cam plictiseam acasă. Și cum mă plimbam eu cu trenul, văd că ajung în Timișoara. Stai, că trebuie să cobor. Prima zi a fost cam…meh. Doar cum putea Răzvan să înceapă o vacanță, nu?

Ete că-n a doua zi mă văd cu Roxana. Sincer vă spun că am uitat de tot ce-mi trecea prin cap până atunci. De mult nu mai fusesem așa bucuros să văd o persoană. Era exact așa cum mi-o aminteam, sitting there. Având în vedere că eram amândoi mai mult sau mai puțin congelați, am început să căutăm vin fiert. Ei, și cu vinul fiert în mână, începem să ne expunem experiența superbă de viață. Ne-am expus-o ceva timp. Și uite cum se face relativ târziu și trebuie să ne despărțim.

Fast forward. A doua zi, seara.

Continuând stilul nostru haotic, reușim la un moment dat să ne întâlnim, și mergem să mâncăm. Mă rog, să mănânc. Dintr-o dată Adela. Iar, același sentiment. Eram la masă cu 2 persoane pe care le îndrăgesc foarte mult.

Ideea chestiei ăsteia este următoarea: după atâția ani, am reușit să ne întâlnim. Din păcate fără Monica. Dar am reușit. Și am avut același sentiment ca-n seara aia de iunie. M-am simțit bine.

A fost frumos.

Va fi în continuare, cu cele 3 ce l-au plimbat pe Răzvan prin București până la 3 noaptea.

 

A reason


140928-F-LR076-034Some people asked me a while ago why I’m playing video games all the time (during my free time and weekends) and why don’t I get out of the house more often. Well the answer can be either short and with no actual meaning behind OR long as hell and with at least 40-50 reasons to sustain it.

But I’m going to give more than a response. I’ll give an explanation for this “unusual” thing that I keep doing.

For some people is easy to get out of the house and go do…stuff. Like taking a walk or visiting a museum or going to a concert. It’s easy for me too. I have the time to do it and, sometimes, the will. But that’s not all that needs to be met so I can have a “normal” social life. I need to do something that keeps my mind busy constantly. Because if my mind stops doing her stuff, even for a second, I start thinking about depressing stuff and my mood is gone. I’m the kind of person that has a hard time forgetting things, so I keep my mind busy with things that require me to pay attention all the time. So here comes in the gaming.

For me, at least, gaming is more than a mode to pass the time or simply get entertainment. It’s that thing that keeps me focused on the things at hand. It keeps my brain active because I like to punish myself and play the games at the hardest difficulty, it keeps my senses sharp because some random thing might kill me in the next .2 seconds and it keeps me entertained because of the story/lore/big boobs of one of the main characters. Yes, boobs are entertaining (see Mass Effect’s Asari).

Jokes aside, I game so much because it distracts me from the shit show that’s my life. I get in a world that I can control (at least at some level) and that gives me the mental state that keeps me going the next day.

So, at the end of the day, it’s my way to keep myself sane enough to work in this world. Aside from going out and all the other social stuff that everyone does.