Adela, Roxana și Monica


1 Iunie 2013. Îmi amintesc acea zi de parcă a fost acum câțiva ani. Îmi amintesc că eram mai transpirat decât polițiștii din intersecții. Îmi mai amintesc și că trebuia să mă duc în Cișmigiu cu Salvați.

Cam multe amintiri, nu?

În momentul ăla habar nu aveam ce presupunea evenimentul la care urma să particip (ca de obicei, de altfel). Știam doar că o să fie doar o altă zi chill cu trupa de șoc. Nu mă întrebați care era trupa, că mi-e că-l ratez pe careva. Ideea e că eram cel puțin 3. 4? 5? (fast forwarding…) Erau ceva persoane, ok? Ok.

Ei, și uite cum era Răzvan acolo, ca o floare, se dă zvon că începe concertul. Ce concert? Unde? Cum? De ce?

981629_501731536560118_1005000825_oConcert CRBL, frate. Da, atat de veche e povestea. CRBL încă era relevant în „industria” muzicală autohtonă. Mă rog, încep tinerii să se zbânțuie pe acolo (vezi ce bătrân sunt?), să cânte si alte chestii ce îmi plăceau și mie pe atunci. Până când aflăm că trebuie să-i ducem pe minunați la hotel (minunați = voluntarii din alte părți ale minunatei țări), moment în care sunt lovit de realitatea cruntă a faptului că trebuie să plimbăm mai mult de 30 de cop…adoles….tineri (yeah, let’s go with tineri) prin FUCKING BUCUREȘTI.

Fast forward, am ajuns la hotel. Simplu, nu? Mai dăm niște fast forward și ajungem în a doua zi. JUST LIKE THAT!

La un moment dat aflu că trei fete vor să viziteze minunăția de capitală. Because why not? Și ghiciți cine a fost ales (în mod democratic, toți uitându-se la mine) să le fie însoțitor fetelor? E ușor de ghicit, că altfel nu aveam cum să știu ce urmează. O să sar peste partea în care Brașovul s-a auto-invitat și o să ajung în partea în care am scăpat de ele ducându-ne la Starbucks. La 10 noaptea.

Bineînțeles că cele 3 nu s-au mulțumit doar cu o tură până la Unirii și înapoi. Așa că am început să luăm Bucureștiul la picior. Am ajuns si prin centrul vechi unde una dintre fete a descoperit ce-i ăla lap dance, am fost și pe la Dâmbovița, plus câteva locuri. A fost una dintre cele mai plăcute seri/nopți/ ce mama naibii o fi fost aia din perioada mea de voluntariat. Am avut plăcerea să cunosc 3 persoane care-ar face să râdă și-un emo care-și taie venele ca activitate recreativă.

Dar de ce vă povestesc astea? Ce rost are?

Ei bine, vinerea trecută m-am urcat în tren și m-am dus să le vizitez. Că na, mă cam plictiseam acasă. Și cum mă plimbam eu cu trenul, văd că ajung în Timișoara. Stai, că trebuie să cobor. Prima zi a fost cam…meh. Doar cum putea Răzvan să înceapă o vacanță, nu?

Ete că-n a doua zi mă văd cu Roxana. Sincer vă spun că am uitat de tot ce-mi trecea prin cap până atunci. De mult nu mai fusesem așa bucuros să văd o persoană. Era exact așa cum mi-o aminteam, sitting there. Având în vedere că eram amândoi mai mult sau mai puțin congelați, am început să căutăm vin fiert. Ei, și cu vinul fiert în mână, începem să ne expunem experiența superbă de viață. Ne-am expus-o ceva timp. Și uite cum se face relativ târziu și trebuie să ne despărțim.

Fast forward. A doua zi, seara.

Continuând stilul nostru haotic, reușim la un moment dat să ne întâlnim, și mergem să mâncăm. Mă rog, să mănânc. Dintr-o dată Adela. Iar, același sentiment. Eram la masă cu 2 persoane pe care le îndrăgesc foarte mult.

Ideea chestiei ăsteia este următoarea: după atâția ani, am reușit să ne întâlnim. Din păcate fără Monica. Dar am reușit. Și am avut același sentiment ca-n seara aia de iunie. M-am simțit bine.

A fost frumos.

Va fi în continuare, cu cele 3 ce l-au plimbat pe Răzvan prin București până la 3 noaptea.

 

Advertisements

A reason


140928-F-LR076-034Some people asked me a while ago why I’m playing video games all the time (during my free time and weekends) and why don’t I get out of the house more often. Well the answer can be either short and with no actual meaning behind OR long as hell and with at least 40-50 reasons to sustain it.

But I’m going to give more than a response. I’ll give an explanation for this “unusual” thing that I keep doing.

For some people is easy to get out of the house and go do…stuff. Like taking a walk or visiting a museum or going to a concert. It’s easy for me too. I have the time to do it and, sometimes, the will. But that’s not all that needs to be met so I can have a “normal” social life. I need to do something that keeps my mind busy constantly. Because if my mind stops doing her stuff, even for a second, I start thinking about depressing stuff and my mood is gone. I’m the kind of person that has a hard time forgetting things, so I keep my mind busy with things that require me to pay attention all the time. So here comes in the gaming.

For me, at least, gaming is more than a mode to pass the time or simply get entertainment. It’s that thing that keeps me focused on the things at hand. It keeps my brain active because I like to punish myself and play the games at the hardest difficulty, it keeps my senses sharp because some random thing might kill me in the next .2 seconds and it keeps me entertained because of the story/lore/big boobs of one of the main characters. Yes, boobs are entertaining (see Mass Effect’s Asari).

Jokes aside, I game so much because it distracts me from the shit show that’s my life. I get in a world that I can control (at least at some level) and that gives me the mental state that keeps me going the next day.

So, at the end of the day, it’s my way to keep myself sane enough to work in this world. Aside from going out and all the other social stuff that everyone does.

My dance is a mockery of Joy


Mda, story time. Dar mai întai să vă povestesc de ce nu mai sunt afișate postarile vechi.

Am stat mult timp și m-am gândit ce să fac cu acest blog. Mi-am dat seama că nu mă mai reprezenta, nu mai era oglinda mea. După multe ore de gândire, m-am decis să-l iau de la capăt. Nu vreau să șterg atâția ani de aberații, așa că fiecare postare este arhivată. Poate mai scot din ele de la naftalină. Nu știu, nu m-am decis încă. Nu contează. Ideea este că o să încerc să aduc blogul la ce a fost de mult. Oglinda mea.

Cum să încep? Depresie…cred. Cel mai probabil.

De ceva timp mă aflu într-un spațiu ciudat. După care am ieșit. Acum iar sunt acolo. Și simt că nu mai pot să ies, orice aș face. După despărțirea recenta am renunțat să mai fiu vesel. Să mă mai bucur de viață. Chiar dacă au trecut câteva luni bune de atunci, nu mai pot trece peste, așa cum am făcut de multe ori. Dar asta este doar o parte. Nu o să dau vina pe asta. Refuz să mai fiu una din acele persoane. Starea actuală este pur vina mea. De câteva luni zâmbesc, dar nu sunt vesel. Râd, dar nu sunt vesel. Doar gândesc. Mă întreb dacă sunt singurul care se află în starea asta. Dacă voi fi din nou cum eram acum câțiva ani. După aceea realizez că singur mă țin în starea asta. Oare nu am voința necesară? Oare am renunțat să mai încerc?

Nu știu care este rostul acestei postări. Nu știu ce vreau sa explic. Știu doar că nu mai pot ține în mine toată tristețea.

Dar da, blogul revine la viață, într-o formă sau alta…

Firewatch – A (very) short review


O să încep acest review prin a spune că m-am apucat de acest joc având așteptări destul de mici. Am crezut că va fi un alt joc ce încearcă să ți se bage singur pe gât. M-am înșelat. Amarnic.

Pot spune că am auzit chestii destul de bune despre acest joc. Toți pe care i-am întrebat au zis că merită jucat, dar să evit orice video despre el, pentru a nu-mi strica experiența. Este genul de joc ce se adresează iubitorilor de story-line. Nu are mecanici foarte complexe dar cele existente sunt extrem de intuitive. Majoritatea timpului vei comunica prin walkie-talkie, astfel primind majoritatea poveștii. Poți afla mai multe detalii despre lumea din jur găsind note-uri, diverse obiecte sau pur și simplu plimbându-te prin lume, chiar daca nu ai foarte mult timp în afara story-line-ului.

159d8def-9dbf-4eee-9e21-af9f204f922eDin punct de vedere grafic jocul este superb. Nu doar o data m-am oprit din mers pentru a admira un canion, cerul sau un peisaj peste pădure. Stilul de animație ales este unul interesant, acesta fiind ușor cartoonish, dând senzația că tot ce înseamnă grafică a fost pictat de mână, în ulei. Nici sunetul nu se lasă mai prejos, muzica ambientală din timpul explorării potrivindu-se de minune cu feeling-ul dat de joc. Coloana sonoră aleasă te face să te lași cuprins de joc, în unele momente făcându-te să te simți ca și cum ai fi în acea pădure.

Fiind un joc bazat pe alegeri (chiar dacă nu dau impresia că afectează), voi spune că poți termina jocul de mai multe ori. Este interesant să vezi în ce direcție o iau conversațiile dacă faci alte alegeri în timpul acestora.

Ca și încheiere voi spune că Firewatch nu este chiar un joc pentru pasionații de FPS-uri sau simulatoare. Acest joc îți oferă o poveste, te face să-ți pese de personaje și nu te pedepsește dacă ai ratat cine știe ce item ascuns prin cine știe ce colț al hărții. Recomand acest joc tuturor persoanelor ce doresc o poveste bună, fără să fie forțați de mecanici complexe ce șterg din frumusețea experienței.

Naționalism la conservă


Bre, a trecut ceva timp de când am scris ultima dată. Sincer să fiu, nu am avut chef. Am tot intrat pe blog, m-am sucit, m-am învârtit, dar ceva nu era bine. Nu aveam acel „feeling” necesar. Al dracu să fiu dacă am fost mai puțin inspirat vreodată în viața mea.  Chiar și în momentul ăsta simt cu, se prelinge lenea pe degete.

[5 days later]

boite de conserve #9Dar acum chiar că îmi veniră dracii. Și au venit toți, ca la protest. Am observat o creștere în ceea ce privește iubirea față de gramatica limbii române. Abia aștept să fiu pus la zid și executat pentru că am pus o virgulă greșit. Cum îți permiți, băi ăsta? Limba română este atât de sfântă încât nici nu mai ai voie sa prescurtezi. Dacă nu ești înțeles? Dumnezeule, o măcelărești pe doamna limbă.

Ieri citeam o chestie, despre etnogeneza cuvintelor ce numesc componente ale portului popular. Cică ăștia de scriu DEX-ul sunt de vină. Cică nu avem denumiri dacice, că românii îs pur nație Daco-Romană. Așa o fi, nu vă contrazic. Tot ce vreau să zic este că au cam trecut ceva sute de ani de atunci. Vreo 1900.

Mândria mea ca român este inexistentă, în caz că aveți ceva de comentat. De ce aș fi mândru de o nație atât de parșivă? Sau ați uitat ce curve am fost în timpul războaielor? Cum era un semn că nu merge ceva bine, fugeam la alții.

Vă las, sunt plictisit.

Choo-Choo, little asshole


Este 10 și ceva, în trenul ce merge spre Brașov, cu o viteza mai mare decât cea a întunericului. În timp ce voluntarele discută despre cum se învârte Soarele în jurul Pământului, eu stau și ascult ce vorbesc vreo 15 pokemoni.

choo-choo-motherfuckerJur, sunt cel mai rău tip de pokemoni. Sunt agitați mai rău decât o sticlă de cola, vorbesc mai tare decât urlă Salam în melodiile lui de top și-s mai răsfățați decât divele de pe Dorobanți. Oricum, momentam îi ignorăm.

Este al dracului de plictisitor în trenul ăsta. Stau și mă gândesc că așa a fost mereu cu trenul și că eu am devenit foarte mofturos.

Acum, să revenim la pokemoni. Sunt zâzgâiați ca toți dracii. Au telefoane de minim 2000 de lei și fițe fără limită, ca și cardul de credit al lui Gates. Am uitat să menționez faptul ca sunt de clasa a patra. Aș vrea să-i ignor, dar ceva mă reține fără drept de apel. Probabil este faptul că sunt atât de gălgioși încât Vadim nu ar fi auzit chiar dacă ar țipa.

Mai este puțin. Rezist!

Tennis în autobuz


Deci se pare că Soarele chiar se învârte în jurul Pământului. De asemenea se pare că nu am reușit să descopăr cum să fac profit dintr-o afacere cu babe ce fac striptease. Dar nu despre asta doream să dicut. Înca…

Oricum, să revenim la oile noastre. Sau capre. Sau ce or fi ele.

ratb_38067300Mai întâi, Halep. Sau cât de stupizi, retarzi, cretini și lipsiți de bun simț sunt românii. Nu în acea ordine.

Românii au demonstrat pentru a mia oară cât de “javre” sunt. Românul, ca de obicei, recunoaște talentul doar când ajunge în vârf. Drumul către vârf este egal cu 0. Îi doare în cur de cât muncește un sportiv, în general. Gata, am terminat cu Halep. Nu are rost să iau fiecare roman și post TV în pare și să-i fac în toate felurile posibile. Și imposibile.

De obicei prefer să merg pe stradă și să nu bag în seamă ce se întâmplă în jurul meu. Trăiesc în lumea mea și prefer să nu ies din ea decât dacă există o nevoie disperată a atenției mele. Dar sunt momente când mintea mea vrea să-și taie venele.

Unul din aceste momente este când mă urc în autobuze și alte mijloace de transport puse la dispoziția noastră de către minunații oameni de la RATB. Sunt acei oameni care refuză să pornească aerul condiționat, doar pentru a economisi motorină. Sau pentru că sunt niște inapți. Sau ambele motive plus lipsa de interes.

Este cunoscut faptul că șoferii RATB ne urăsc pe noi, călătorii. Este cunoscut și faptul că ei pornesc aerul condiționat doar în cutiuța lor, ca să nu le transpire ceafa. Tu, porc ce te crezi șofer în Need For Speed, de ce ești atât de lipsit de simț? De ce nu ai măcar un gram de respect față de oamenii ce se urcă în autobuzul tău?

Hai marș, ceafă…