Posted in Why?

My decision


Ei, chiar a trecut vremea aici pe blog. Vreme în care am făcut multe, dar nu destule. Am călătorit până în Cluj și înapoi, am aterizat la Sibiu, am râs, am plâns și mi-au trecut prin cap grămezi de de gânduri. 

Dar un lucru a rămas mereu. Un gând pe care-l am de ceva timp și care uneori nu prea mă lasă să dorm. De ceva timp am început să îl iau în seamă din ce în ce mai mult. Și de câteva luni (nu prea multe, dar destule) am luat o decizie extremă.

Mă  mut la Cluj. DUM DUM DUUUM. Panică, plânsete, chestii. Dar e gândită, nu grăbită. Am decis să fac asta după multe ore de cântărit și bune și rele, după ce am realizat că aici (București) nu mai am ce face. Nu mai este de mine. După anul nou urmează o perioadă interesantă pentru mine.

Nice day to everyone, my friends…

Posted in Aberații

The things that I dislike – part 1


A trecut ceva timp, dragii mei. A trecut ceva de când m-am plâns de starea mea de spirit și de cand am povestit despre chestiile pe care le urăsc. Știu, devin o raritate când vine vorba de postat pe blog. Asta pentru că foarte rar mai am ceva de zis. Cel puțin ceva ce nu am mai zis înainte.

festivaluriDar de data asta e diferit. De data asta o să mă plâng de ceva ce îmi place dar nici nu îmi place, în același timp. Și acel lucru se numește festivaluri. Da, ai auzit bine, preaiubit cititor. Iubesc atmosfera unui festival, iubesc faptul că pot cunoaște oameni noi și iubesc sentimentul de apartenență ce îți este dat de aceste lucruri. Dar le și urăsc. Urăsc zgomotul, urăsc îngesuiala, urăsc mirosul. Am ajuns la vârsta la care prefer să ascult un concert relaxat, unde pot să aud ce cânta ăl de pe scenă. La naiba, nici nu mai pot sta în picioare până la ore târzii.

Nu, nu este un text împotriva evenimentelor de acest gen. Spun doar că mi-a trecut perioada în care stăteam până la 1 noaptea ca să ascult cine știe ce piesă. Sper că acest articol să nu fie luat ca un offense adus iubitorilor de festivaluri. It’s not that. E doar o părere, ca multe altele. Dar acesta este blogul meu și aceasta este părerea mea.

Posted in IT & Technology World

Firewatch – A (very) short review


O să încep acest review prin a spune că m-am apucat de acest joc având așteptări destul de mici. Am crezut că va fi un alt joc ce încearcă să ți se bage singur pe gât. M-am înșelat. Amarnic.

Pot spune că am auzit chestii destul de bune despre acest joc. Toți pe care i-am întrebat au zis că merită jucat, dar să evit orice video despre el, pentru a nu-mi strica experiența. Este genul de joc ce se adresează iubitorilor de story-line. Nu are mecanici foarte complexe dar cele existente sunt extrem de intuitive. Majoritatea timpului vei comunica prin walkie-talkie, astfel primind majoritatea poveștii. Poți afla mai multe detalii despre lumea din jur găsind note-uri, diverse obiecte sau pur și simplu plimbându-te prin lume, chiar daca nu ai foarte mult timp în afara story-line-ului.

159d8def-9dbf-4eee-9e21-af9f204f922eDin punct de vedere grafic jocul este superb. Nu doar o data m-am oprit din mers pentru a admira un canion, cerul sau un peisaj peste pădure. Stilul de animație ales este unul interesant, acesta fiind ușor cartoonish, dând senzația că tot ce înseamnă grafică a fost pictat de mână, în ulei. Nici sunetul nu se lasă mai prejos, muzica ambientală din timpul explorării potrivindu-se de minune cu feeling-ul dat de joc. Coloana sonoră aleasă te face să te lași cuprins de joc, în unele momente făcându-te să te simți ca și cum ai fi în acea pădure.

Fiind un joc bazat pe alegeri (chiar dacă nu dau impresia că afectează), voi spune că poți termina jocul de mai multe ori. Este interesant să vezi în ce direcție o iau conversațiile dacă faci alte alegeri în timpul acestora.

Ca și încheiere voi spune că Firewatch nu este chiar un joc pentru pasionații de FPS-uri sau simulatoare. Acest joc îți oferă o poveste, te face să-ți pese de personaje și nu te pedepsește dacă ai ratat cine știe ce item ascuns prin cine știe ce colț al hărții. Recomand acest joc tuturor persoanelor ce doresc o poveste bună, fără să fie forțați de mecanici complexe ce șterg din frumusețea experienței.

Posted in Gânduri

Ce fel de persoană sunt?


Am fost întrebat de câteva ori chestia asta. Nu știu la ce se așteaptă lumea de la mine.

PENTACON DIGITAL CAMERADacă nu te suport, te voi ignora. Dacă te plac, probabil nu voi spune ceva.  Nu o să vă felicit pentru ceva dacă nu simt nevoia sau plăcerea. Dacă ai impresia că te voi suporta doar pentru că ești prietenul unui prieten, te înșeli.

Nu sunt genul care să se bucure de orice chestie. Aș putea spune că nu sunt genul care se bucură în general. Sunt „ăla” care stă undeva și tace. Ascult, analizez. Dacă vrei să fim amici, bravo. Există o probabilitate destul de mare ca eu să nu vreau. Doar așa, că nu-mi place cum îți stă părul în ziua aia.

Probabil de aceea nici nu prea am succes în viața amoroasă. Dar asta-i altă poveste, pentru un alt secol. Și totuși, ce-mi veni să scriu chestia asta?

Ei bine, nu știu. Dar, în timp ce scriu, simt un ceva. Ceva ce mă face să mă întreb ce vrea lumea de la mine. Uneori bucuria mă irită. Probabil pentru că este falsă. Sau pentru că nu definește ceea ce văd eu ca fiind bucurie.

Ce contează? Cui îi pasă?

Nu mie…

Posted in Despre Țară

Naționalism la conservă


Bre, a trecut ceva timp de când am scris ultima dată. Sincer să fiu, nu am avut chef. Am tot intrat pe blog, m-am sucit, m-am învârtit, dar ceva nu era bine. Nu aveam acel „feeling” necesar. Al dracu să fiu dacă am fost mai puțin inspirat vreodată în viața mea.  Chiar și în momentul ăsta simt cu, se prelinge lenea pe degete.

[5 days later]

boite de conserve #9Dar acum chiar că îmi veniră dracii. Și au venit toți, ca la protest. Am observat o creștere în ceea ce privește iubirea față de gramatica limbii române. Abia aștept să fiu pus la zid și executat pentru că am pus o virgulă greșit. Cum îți permiți, băi ăsta? Limba română este atât de sfântă încât nici nu mai ai voie sa prescurtezi. Dacă nu ești înțeles? Dumnezeule, o măcelărești pe doamna limbă.

Ieri citeam o chestie, despre etnogeneza cuvintelor ce numesc componente ale portului popular. Cică ăștia de scriu DEX-ul sunt de vină. Cică nu avem denumiri dacice, că românii îs pur nație Daco-Romană. Așa o fi, nu vă contrazic. Tot ce vreau să zic este că au cam trecut ceva sute de ani de atunci. Vreo 1900.

Mândria mea ca român este inexistentă, în caz că aveți ceva de comentat. De ce aș fi mândru de o nație atât de parșivă? Sau ați uitat ce curve am fost în timpul războaielor? Cum era un semn că nu merge ceva bine, fugeam la alții.

Vă las, sunt plictisit.

Posted in Despre Țară, Everyday

I challenge you to die


78122_700x700Înainte de a începe: nu sunt împotriva donațiilor în scopuri caritabile. Sunt doar împotriva cretinitații și a dorinței de atenție pe care o au unii retarzi. 

Ei bine, dragilor, a trecut ceva timp de când nu am mai scris pe mirobolantul meu blog. A trecut atât de mult timp încât peste 2-3 zile se crede că va avea loc a doua venire a lui Iisus. Dar nu sunt aici pentru a vorbi despre cum voi bea un Jack cu Sf. Petru sau alte chestii de o asemenea importanță. Sunt aici pentru a vorbi de chestia cu Ice Bucket Challenge. Voi începe prin a sublinia că românii habar nu au ce înseamnă acest challenge și că majoritatea, ca de obicei, fac asta doar pentru că e cool. 

Românii, ca de obicei, fac orice lucru sa para oribil. Nu este prima dată când, din cauza dragilor compatrioți, ajung să urăsc un lucru total bun, cu un scop superb. manelizarea în masă își spune.cuvântul, având în vedere că mulți nici nu donează. Mă întreb dacă știu măcar despre ce boală este vorba sau dacă știu cum se poate lupta împotriva ei. 

Deși scârba mea față de români este constantă, aceste lucruri mă fac să mă gândesc că le-ar sta mai bine pe un rug în flăcări. Vă rog, dragi compatrioți, să cercetați înainte de a face un lucru. Doar așa, pentru a nu mai părea niște retarzi totali ce tânjesc după atenție. Dacă doriți atenție vă propun să vă urcați pe Intercontinental și să măsurați viteza de accelerație în timp ce cădeți în gol, după ce v-am împins eu de la spate.  

Cu drag,  

Eu!

Posted in Aberații, Gânduri

Choo-Choo, little asshole


Este 10 și ceva, în trenul ce merge spre Brașov, cu o viteza mai mare decât cea a întunericului. În timp ce voluntarele discută despre cum se învârte Soarele în jurul Pământului, eu stau și ascult ce vorbesc vreo 15 pokemoni.

choo-choo-motherfuckerJur, sunt cel mai rău tip de pokemoni. Sunt agitați mai rău decât o sticlă de cola, vorbesc mai tare decât urlă Salam în melodiile lui de top și-s mai răsfățați decât divele de pe Dorobanți. Oricum, momentam îi ignorăm.

Este al dracului de plictisitor în trenul ăsta. Stau și mă gândesc că așa a fost mereu cu trenul și că eu am devenit foarte mofturos.

Acum, să revenim la pokemoni. Sunt zâzgâiați ca toți dracii. Au telefoane de minim 2000 de lei și fițe fără limită, ca și cardul de credit al lui Gates. Am uitat să menționez faptul ca sunt de clasa a patra. Aș vrea să-i ignor, dar ceva mă reține fără drept de apel. Probabil este faptul că sunt atât de gălgioși încât Vadim nu ar fi auzit chiar dacă ar țipa.

Mai este puțin. Rezist!